Moartea unei umbrele

   Asistam la încă o înmormântare a unei umbrele. Era foarte trist când o umbrelă murea, şi în ultimul timp se întâmpla din ce în ce mai des. O vedeai în privirile oamenilor - priviri adâncite de goliciune, nici una nu se intersecta. Oamenii priveau fix.
     Eram gropar pe-atunci. Stăteam şi mă uitam la marea de oameni. Ei nu se uitau la mine. Lângă mine stătea de data asta Vasile, gropar.

      "Ce ne facem cu toate umbrelele astea?" întreb eu încercând să-mi iau gândul de la ceea ce se petrecea sub nasul nostru.
      "Ce să-i faci?" îmi răspunde Vasile cu o încărcătură de subînţeles şi filozofie "de-a lui".
      "Câte au fost astăzi?"
      "Când am venit dimineaţă, am săpat cincişpe. La Grigore erau douăzeci de gropi şi la tine era numai una. A fost greu astăzi... lună toată ziua. Pe-a ta am văzut-o, tu n-ai mai stat..."
      "Am avut o problemă acasă."
      "Era una roz. Frumoasă! Era întoarsă toată pe dos..."

     Vasile nu mai putea continua. Încercam şi eu să-mi imaginez, dar degeaba. Ştiam prea bine cum e cu umbrelele astea, trebuia să le vezi ca să ştii cu adevărat. Îl vedeam pe Vasile din ce în ce mai preocupat, îl auzeam vorbind cu o pauză între fiecare propoziţie. Simţeam cum gandurile lui îl făceau aproape să mă ignore.

     "Nu ştiu spre ce ne îndreptăm. I-am zis şi lu' Grigore, câmpu' ăsta îl umplem... azi, mâine."

     Vasile vrea să-mi răspundă, însă pare că tot gândurile lui îi ies mai repede pe gură:

     "Toată lumea asta va fi o umbrelă. După ce piere şi ultima umbrelă, cine ne mai protejează de ploaie? Capetele noastre! Cine va mai avea..."

     Am renunţat repede la dialogul cu Vasile. Nu-mi plăcea să-l văd aşa. In timp ce-mi luam sapa pe umăr şi mă îndreptam către marginea câmpului, Vasile mă întreabă aproape şoptit:

     "Ce se anunţă mâine?"
     "Lună. Lună toată ziua." îi răspund aproape mecanic, după care mă îndepărtez de el.