Jurnal foto-amator: Casa cea veche

Între National Geographic şi "Dragă jurnalule..."

Astăzi m-am hotărât, odată cu primele raze de soare din primăvară, să reînnod o veche prietenie. La început am fost deosebit de timid, palmele mele erau leoarcă şi-mi feream ochii de soare încruntându-mă spre frumoasa bicicletă verde, Lady Di. Încruntatul meu se intensifica pe măsură ce-mi dădeam seama în ce hal e săraca bicicletă: singură, plină de praf, cu tija şeii ruginită, sprijinită de peretele casei. Am apucat o cârpă şi m-am apucat s-o curăt, s-o fac frumoasă şi aproape plângeam văzând-o în starea în care era. După ce am pregătit-o pe ea, m-am pregătit pe mine. Mănuşi, ochelari, cască, fular, geaca de piele, cuţit cu lamă scurtă, în limita legalităţii, pentru a mă proteja de bestiile naturii (oameni) şi un aparat de fotografiat foarte simpatic şi util împrumutat de la o prietenă (mulţumesc!).

Aşa mi-am început eu scurta călătorie către sălbăticia unde stă de-atâta timp casa cea veche. Spre norocul şi bucuria mea Di a pornit la prima pedală şi a curs lin şi agil către şosea. Am fost atât de fericit s-o văd liberă din nou, s-o văd cum aleargă şi cum se strecoară în traficul nebun cum aproape mi-o ia înainte şi mă lasă undeva în spatele şeii. Muzica de drum s-a potrivit de minune şi m-am simţit iertat c-am abandonat-o pe Di în iarnă. După tone de praf, monoxid de carbon şi alte toxine cu care plămânii mei nu mai erau obişnuiţi, după ce Di a depăşit toate autobuzele lente care duc ciuma în oraş pentru a se răspândi încet dar sigur am ajuns la podul peste autostrada comerţului cu boli cu transmisie sexuală, podul care leagă civilizaţia precară de sălbăticia nesigură. Şi acolo, sub pod, casa.

Pe drumul greoi de sub pod m-au întâmpinat şi m-au însoţit câţiva căţeluşi foarte speriaţi şi intrigaţi de Lady Di care nu era nici cal, nici om, nici căţel. În apropierea casei am legat bicicleta de un stâlp, am mângâiat-o pe coarne şi pe şa şi i-am promis că nu stau mult şi că mă întorc viu deşi de nici una nu eram sigur. Scurta poveste a casei mi-a fost dezvăluită de un "localnic" care îşi lustruia gardul de aramă ruginită:

Eu Casa asta e părăsită?

El Nu! E a fermei.

Eu Care fermă?

El Ferma de-aici.

Mi-a plăcut arhitectura căsuţei cu parter şi etaj, cu un drum încadrat de copăcei încă verzi, cu o fostă grădină, trei terase şi un balcon, mi-a plăcut mult culoarea ei şi cât de simplu este s-o încadrezi în mai multe stiluri sau perioade arhitecturale. După ce am dat un ocol şi mi-am imaginat cum ar fi arătat înainte de a deveni o ruină m-am gândit că degeaba sunt acolo dacă nu intru înăuntru. M-am pregătit pentru ce era mai rău şi am intrat prin spate păşind tiptil şi cu mare grijă. Interiorul este pe măsura casei şi culorile sunt la fel de bine folosite. Din păcate casa este într-o stare mai jalnică decât îti poţi da seama de afară. Găurile în intradosul treptelor, lipsa acoperişului pe porţiuni mari ale camerelor, toaleta cu o uriaşă intrare către pivniţă toate acestea mi-au scurtat timpul petrecut în interior şi speranţa de a vedea casa asta recondiţionată. În hol am găsit un căţeluş mic şi alb care dormea. Când am ieşit afară, pe treptele din faţa casei stătea de pază un câine mare alb. M-am retras încet cu spatele către Lady Di şi am luat-o şi pe ea cât mai aproape de câine în căutarea de noi unghiuri şi perspective. Câinele m-a urmărit tot timpul şi a lătrat din ce în ce mai des. În final s-a ridicat şi am ştiut că e timpul să renunţ şi să plec.