Şobolibozaurul, poem epic

continuare...

Şobolibozaurul renăştea,
Din Lună cădea,
Pe Pământ ajungea,
Nebunia din nou începea.

Era mai groznic oare
Cu fiecare reîncarnare?
Se lăsase tăcere...

Şobolibozaurul Cel Iubit,
De către toţi era hulit,
Îl voiau răstignit.

De-această-ncercare,
Avea spre purtare,
Un şorţ mare,
Şi-o bonetă.

Aşa că muncea,
Bucătar devenea,
Creatura monstroasă gătea,
Mai zi-mi un cuvânt să se termine-n a!

Dar se-aude de-un erou mitic,
Născut şi crescut de-un pitic,
Care se-ascunde şi doarme-n urzic*
Venit să-mi omoare Şobolibozaurul mic?

Nici vorbă, marele meu balaur,
Ai să mori înecat în propria-ţi ciorbă de taur.

*urzic: aici, copac în care cresc urzici;

Şobolibozaurul, creatură mitică

Din Lună născut,

Din Lună căzut,

Pe Pământ Şobolibozaurul a crescut.

Cu sânge de om alăptat

De pomii pădurii curtat,

Şobolibozaurul a căscat...

Un milion de ani a dormit,

O sută de mii i-a postit,

În zece mii de ani a crescut,

O mie de ani mai târziu a căzut...

O sută de ani a agonisit,

Şobolibozaurul era ponosit.

Zece ani s-a mai chinuit,

Un an mai târziu a murit.