Păsări

Şi-acum mă uit la păsări şi, arareori, mă-ntreb de ce zboară.
Nu într-un sens tehnic, nici măcar într-unul filozofic.
Mă întreb dacă li se pare obligatoriu sau, cel puţin, de bun simţ să zboare doar pentru că au aripi.

Unde se grăbesc tot timpul?
Unde sunt aşteptate atât de urgent încât nu pot sta pentru o clipă să admire lumea din jurul lor sau nu pot să meargă pe jos până acolo sau, măcar, să ţopăie galant.

 De ce nu mă lasă să le mângâi, să comunic cu ele şi, în schimb, mă ademenesc către un loc unde s-ar simţi confortabil numai ca să zboare îndată ce mă apropii, lăsându-mă, în sens profund, cu ochii-n soare.

Şi mă mai întreb de ce oare nu întorc capul niciodată, măcar de curiozitate, să-mi răsplatească cu o singură privire dezinteresată holbatul meu cu admiraţie.

M-am întrebat şi de ce zboară aşa de jos, când au tot cerul, întreaga lumea sub fâlfâitul aripilor lor dar de multe ori m-am bucurat să văd măcar un cioc, un vârf de aripă pe deasupra gardului înalt de fier.
În închisoarea minţii mele, au fost captive cândva şi ele.

Dar le-am eliberat pe toate încet şi din câţiva noi am rămas puţini şi apoi eu singur.