Ea îmi răspunde cu un râs amorţit. Mă uit la ea şi îmi zâmbeşte aceeaşi figură simpatică, atât de senină. Nu ştiu dacă mă ia-n serios sau nu. Încerc şi eu o figură simpatică dar îşi strâmbă nasul şi îşi mută privirea, semn că nu mi-a reuşit. Mă simt atât de singur doar stând lângă ea. Câteodată. Şi tot câteodată face ceva de la care nu-mi mai pot lua gândul niciodată.
"Mă bucur că suntem împreună..." mă vede că tresar şi adaugă repede "...aici, în seara asta. E chiar plăcut."
Inconştient, rămân tâmpit cu o privire între durere şi extaz. Adică nimic, încă o grimasă urâtă pe care, însă, nu se chinuie s-o bage-n seamă. Nu zic nimic, nu ştiu niciodată cum să răspund. Cum nici ea nu ştie. Protejat de tăcere şi împins de penibilul de a mă holba prin parbriz mă aplec şi apuc sticla de scotch. O văd că se uită la mine dar îmi îndrept atenţia către cer, (lucru care o distrage şi pe ea) care începe să urle şi să trosnească de parcă-ar vrea să scuipe o furtună tropicală. În câteva momente asta face şi profit şi încep să-mi desfac sticla cu dinţii ca să evit să folosesc mâna rănită. Cu mâna despre care vorbesc îndes acum trei pastile în gură, fiecare cu rostul lor, bine ştiut de farmacistă, şi înfund gâtul meu cu gâtul sticlei. N-are timp să reacţioneze. Mă las pe spate, ploaia mă calmează.
"Nu te înţeleg..." îmi spune şi pentru prima dată mi se pare că citesc ceva în tonul ei.
Asta mă animează şi, surprins, sau poate speriat să nu mă-nşel, răspund şi eu cu ce îmi vine-n minte: "Mă doare burta." încerc un fel de explicaţie. Nu o înghite şi pare că se supără dar, de fapt, se aşează şi ea comod şi trage aer în piept ca să îmi spună ce urmează:
"Nu înţeleg ce facem noi aici. De ce m-ai chemat, de ce păreai atât de fericit? Ce s-a-ntâmplat să-ţi omoare tot entuziasmul?"
Mă uit la ea şi pare tristă. Cumva, mă întristez şi eu. Mă muşc de buză în timp ce-mi amintesc şi eu entuziasmul meu şi planurile care mi se derulau în minte. Îmi amintesc ce noapte a fost în capul meu şi cât de bine ne-am simţit amândoi. Îmi dau seama cât de prost arăt şi cum o dau în bară mereu şi că ce-a fost a fost numai în gândul meu şi nu va fi nicicând la fel. Îmi pierd curajul şi, încă o dată, pierd tot.
Uite doi tineri care stau într-o maşină, gândindu-se fiecare la altceva, încercând să pătrundă unul în mintea celuilalt. Ploaia loveşte puternic parbrizul, să intre înăuntru şi să mă trezească. Pe ea n-o mai interesează nimic. Cu privirea pierdută şi cu mintea scursă, îmbibat cu alcool şi fără nici un fel de sentiment sau bucurie, bag mâna stângă în buzunar şi scot "biletul de urgenţă". Aşa l-am poreclit, sperând să mă salveze în situaţii ca acum. Îl deschid şi mă uit prin el. Ea are ochii ficşi şi îndreptaţi spre gream.
"Vreau să-ţi citesc o poezie. Am scris o poezie." încerc nesigur.
"Serios." îmi răspunde dezarmant, mai mult ca o afirmaţie decât ca o întrebare.
Mă uit la ea şi încearcă o privire înşelătoare. Mă las prostit şi continuu.
"Da. Am scris-o mai înainte, cât timp te aşteptam. E una din surprize, nu-i mare lucru..."
Îmi zâmbeşte şi îşi roteşte întreg corpul către mine. Mă activez, mă simt din nou urnit. Dau drumul la poveste fără o invitaţie formală şi fără să mai aştept vreun semn:
"În pădurea de nori,becul e stins şi uşa-i închisă./ Cu capul greoi şi cu gura deschisă mă sprijin de un perete rigid./ Când ai ceas dar minte nu orele curg diferit şi unde eşti ai fost şi-acum./ Un şir de gânduri mă inundă, încerc să prind, mă enervez şi le alung./ Iubesc, urăsc şi vreau să urc dar numai-n jos mai ştiu să cad./ Şi brusc îţi aminteşti de oameni din poveşti, începi să crezi că eşti Tarzan, că nimeni nu-i ca tine dar ştii că nu eşti bine - în locul fără uşă la intrare./ Cu cât urci mai mult cu atât cazi mai mult şi n-ai nimic de făcut când ştii că nu îţi va ieşi nimic./ Numai de jos mai poţi să te mai uiţi la cer şi cu curaj mai poţi să umpli ce e gol./ Ăsta-i blestem şi paradis, e şarpe, e măr şi e abis."
Inima începe să alerge şi să mă înţepe, ocazional, să ştiu că sunt în viaţă. Sunt slăbit dar mă uit cu întristare în dreapta mea. E locul gol şi nu e maşina mea. În spate, în penumbră, râsete cu răutate.
"Iarăşi bei singur."
"Beau când vreau!"
Ploaia se opreşte, curcubeul se uită trist la mine. E dimineaţa zilei în care ne întâlnim şi nu sunt sigur ce să-i spun. Că o iubesc sau că nu mai pot să o mai văd? Bătrânul drac îmi râde din spate şi printre dinţi îmi scuipă:
"Iarăşi ai visat-o?"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu